Decembrie la Mălini

La Mălini, decembrie e sinonim cu ,,luna lui Labiș“. Născut și trecut în veșnicie în decembrie, poetul pare să ne amintească, mereu ca și Eminescu altădată, că ,,începutul și sfârșitul sunt a filei două fețe” și că  ,,vede-n capăt începutul cine știe să le-nvețe “. Într-un singur cuvânt PERMANENȚĂ.

Școala, biblioteca și căminul cultural din Mălini, în fața căruia tronează o statuie a poetului achiziționată prin grija primarului Petru Nistor, îi poartă numele. Cum altfel? Copiii îi recită cu mândrie versurile și chiar își încearcă și ei condeiul. Doar trăiesc pe un tărâm al poeziei, nu-i așa?

În fiecare an, în decembrie, școala pe care am slujit-o aproape patru decenii, îmi face câte un dar de suflet. Iar darul e parcă an de an mai frumos. Anul acesta participarea la ediția a II-a a ,,Zilelor Școlii Nicolae Labiș” , organizate în perioada 2-6 decembrie, a fost cu adevărat o revelație. Organizatorii-școala în frunte cu doamnele profesoare  Viorica Davidel-director și Rodica Corduneanu-coordonator de proiecte și programe educative, în colaborare cu primăria prin persoana domnului Dumitru Amariei, viceprimar și redactor al ziarului local, s-au întrecut pe ei înșiși. Festivitatea de deschidere a sărbătorii „Zilelor Şcolii”, ediţia a II-a, a continuat cu o serie de concursuri şi ateliere de creaţie la care au participat elevii, urmate de lansarea celui de al doilea număr al revistei şcolii, „La noi, acasă, la Mălini ”. Manifestările au inclus, ca și anul trecut, un simpozion al profesorilor de limba română din comună. Dacă anul trecut simpozionul a avut ca temă poezia lui Nicolae Labiș, anul acesta numele poetului a fost corelat cu numele celui pe care poetul îl numește în grai dulce moldovenesc ,,bădița Sadoveanu”. Sunt 55 de ani de când prozatorul a părăsit această lume. Trăim pe meleaguri sadoveniene și labișiene. Drumul care urcă spre Munții Stânișoarei în vârful cărora se află Crucea Talienilor, e drumul Victoriei Lipan și drumul bătut adesea de Labiș în căruța bădiții Gheorghe Panțiru de la Văleni. Iar Sdoveanu a pescuit cândva în râul Suha cel cu ,,păstrăvi pestriți” în care Labiș se scălda cu ,,ochii deschiși”.

Se spune că o dată, intând într-o sală a Școlii de Literatură din Kiseleff 10 pentru a vorbi cursanților, Sadoveanu, care știa ca nimeni altul că din școala aceea vor ieși atâția scriitori câți au intrat, a întrebat scurt: ,,Labiș e aici? “. Și când de undeva o voce i-a răspuns afirmativ, maestrul a conchis:  ,, Bine, atunci putem începe”.

Ni l-au reamintit, așadar, pe Sadoveanu,  profesorii Liliana Popescu, Angelica Murărașu, Mihaela Isăilă, Dumitru Murariu, pentru ca în final Dumitru Amariei să-i readucă împreună în fața ascultătorilor pe cei doi mari creatori într-o parabolă emoțională.

Manifestările au culminat în ziua de 6 decembrie cu spectacolul artistic ,,Ștafeta generațiilor” desfășurat la Căminul Cultural Mălini, într-o sală de o mare frumusețe, renovată de curând. Sala gemea de lume: copii, părinți, bunici, profesori de azi și de ieri, foști elevi ai școlii, invitați.  Printre invitați, preot profesor Gheorghe Brădățanu, un mare iubitor de carte și un excelent cunoscător al istoriei locurilor, vorbind celor prezenți despre Labiș în memoria sucevenilor și a românilor. Și ca o transpunere în realitate a visului labișian cu ,,a venit Eminescu la mine”, printre invitați s-a aflat doamna Maria Popescu, profesor de limba română în Botoșani și colaborator al Școlii Mălini, în proiecte educative pe tema Eminescu- Labiș.

Am trăit un moment de intensă bucurie când directoarea școlii a dat citire unui mesaj emoționant semnat de profesorul Petre Nicolaescu de la Școala ,,Petre Ghelmez” din București, împreună cu care, când încă eram la catedră, am inițiat un proiect educativ inspirat de opera celor doi poeți al căror nume îl poartă școlile noastre. Bucureștenii s-au legat sufletește atât de mult de Mălinii lui Labiș înât proiectul continuă și azi, patronat în continuare de doamna Margareta Labiș. Iată mi-am spus, te retragi, dar ce frumos este și ce bucurie simți când rămâne ceva după tine!

O altă bucurie a fost reîmtâlnirea pe care organizatorii au prilejuit-o profesorilor pensionari, cărora, doamna directoare le-a înmânat, drept omagiu, diplome pentru întreaga lor carieră didactică. Primul nume care s-a auzit a fost cel al Adelei Popa, fost director al școlii. ,,Nu sunt un om în vârstă”, a spus ea, ,,sunt un om cu multe amintiri”.

Apoi rând pe rând au urcat pe scenă formațiile artistice ale copiilor, frumoși, îmbrăcați de sărbătoare, cu tricolor în piept. Întâi, copiii de la Poiana Mărului, locul de naștere al poetului. Profesorul Spiridon Julei și-a acordat vioara și sala a țâșnit brusc în picioare, pentru că vocile subțirele și suave au început să cânte ,,Deșteaptă-te române!”. Au urmat alte cântece patriotice, iar în final ,,Odă bucuriei”.

Au răsunat apoi colinde, aduse pe scenă de copiii de la Suha și Mălini, îndrumați de profesorii Liliana Popescu și Luminița Norocel, versuri ale poetului, s-au derulat scenete și momente de joc popular și dans modern. Copiii de la Pîraie au dovedit un talent actoricesc remarcabil și am fost uimiți, să aflăm de la profesorii lor Mihaela Isăilă și Olimpia Plăcintă că i-au îndrumat din umbră, ideea de spectacol și regia le aparține de fapt lor, copiilor.

Simona Vasilovici, fostă elevă a școlii, astăzi un interpret de muzică populară cu care comuna se mândrește, a oferit copiilor un dar muzical de Moș Nicolae, înconjurată de copii legănându-se fericiți în pas de horă.

Spectacolul s-a încheiat în chip simbolic cu o parabolă scenică interpretată cu talent și emoție artistică pe fundalul unei transpuneri muzicale răscolitoare a poeziei ,,Moartea căprioarei”. Interpreți- un grup de elevi ai școlii din Mălini, îndrumați de profesoara Angelica Murărașu. ,,Răducu chiar plânge”- am auzit lângă mine o voce. Da , Radu Burlui, elevul care l-a interpretat pe poet, chiar plângea. Și de aici încep ,,necuvintele” lui Nichita Stănescu, cel care, atunci când l-a auzit pe Nicolae Labiș recitând, într-un amfiteatru bucureștean, ,,Moartea căprioarei” s-a gândit că el n-ar putea ajunge niciodată un poet atât de mare. Și a ajuns. Iar peste ani avea să-i fie mereu dor de ,,cristalinul cântec al neuitatului nostru Nicolae Labiș”. Ca si nouă…

 Profesor Maria Crețu